În chiar anul în care am deschis bragageria Bogdania în București (2016), s-a tradus în limba română romanul lui Orhan Pamuk, O ciudățenie a minții mele (Ed. Polirom, trad. de Luminița Munteanu). Pasionat fiind de scriitura romancierului turc, câștigător al Premiului Nobel pentru Literatură în 2006, am deschis cu nerăbdare noul roman tradus în limba noastră și nu mică mi-a fost bucuria când am constatat că personajul central al poveștii era Mevlut, un bragagiu din Istanbulul anilor 70-90 ai secolului trecut. Întâlnirea mi s-a părut de bun augur, trezindu-mi totodată un anumit sentiment de melancolie, care mi-a readus în memoria afectivă imaginea sălilor din Muzeul Inocenței, prin care mă plimbasem în orașul de pe Bosfor, și fiorul acelei stări de hüzün pe care o descrie atât de sugestiv Pamuk într-un capitol din volumul Istanbul. Amintirile și orașul (Polirom, 2011): “Hüzün (melancolia) reprezintă, la Istanbul, atât un simț pronunțat pentru muzica autohtonă, un cuvânt esențial pentru poezie, cât și o anumită stare de spirit și, în general, tot ceea ce sugerează acel material care face ca orașul să fie ceea ce este.” Braga face o sinteză a stărilor induse de Orhan Pamuk, fiind când vioaie, când melancolică, când plină de elan, […]
O gărgăriță, un coșar, un ghiocel sau un trifoi cu patru foi, alături de un fir alb-roșu înnodat într-o fundă cu ciucuri la capăt, mărțișorul este un porte-bonheur (adică purtător de noroc și bună-dispoziție la un loc) atât pentru doamnele ce îl primesc, cât și pentru domnii ce îl aduc în dar. 1 Martie este una dintre puținele sărbători din an când nu facem mici sau fasole cu ciolan, nici nu bem bere, ci căutăm printr-un simbol cât mai subtil să le spunem celor de lângă noi că afecțiunea, zâmbetul, surprizele așază frumusețe în desaga sufletului. La mulți ani în cea dintâi zi a primăverii!
O plimbare prin cetăţile sau târgurile lumii balcanice scoate la iveală anumite elemente arhitecturale care revin constant, ca o temă melodică ce se repetă în interiorul unei simfonii. Printre acestea, turnurile cu ceas, construite de turci în centrul oraşelor cucerite, creează un anumit ritm şi impun o aşteptare ochiului exersat în astfel de privelişti. Menite să amintească orele de rugăciune, dar şi intervalele de muncă sau de odihnă, aceste orologii aflate adesea în cel mai înalt edificiu al aşezării s-au transformat treptat într-o imagine emblematică a locurilor asupra cărora vegheau. Peregrinările bragagiului prin Balcani au fost cadenţate de orele dedicate savurării unui pahar de bragă sau de boza şi discuţiilor îndelungate cu cei care le (mai) cunosc secretele. A înţeles treptat că braga este o licoare ce însoţeşte la fel de bine dimineţile cu cer plumburiu, miezul torid al zilei, după-amiezele lungi de vară, când umbra copacilor are nevoie şi de răcoarea unei licori pentru a te revigora, sau serile cu lumină diminuată coborând leneş spre noapte. Unele dintre ceasurile din turnurile înălţate de otomani în teritoriile subjugate au amuţit de ceva timp, vocile vânzătorilor ambulanţi care colindau străzile şi uliţele strigând îndelung bragăăă au fost acoperite de tumultul oraşelor […]