Solidaritate, sociabilitate, convivialitate. Ne aşezăm în jurul mesei şi ne amintim că suntem parte din întreg, fiinţe în comuniune, care se împărtăşesc din bucuria de a sta alături la un festin, de a gusta din aceleaşi bucate, de a depăna amintiri despre cei care au stat, odinioară, la alte mese împreună. Hrana ne adună într-un spaţiu al mărturisirii: fiecare se simte acasă în gusturile copilăriei lui.
Reper identitar, alimentaţia spune povestea gusturilor şi dezgusturilor noastre, a tabuurilor pe care le-am transgresat uneori, a uimirilor pe care le-am trăit confruntându-ne cu sistemul culinar al Celorlalţi.
Contrar celorlalte simţuri, care presupun distanţa mai mare sau mai mică dintre subiect şi obiect, gustul necesită introducerea în tine însuţi a unei părţi din lumea exterioară. Hrana devine astfel, într-un proces lent şi complicat, parte din tine. Exteriorul se interiorizează, creându-ţi preferinţe şi antipatii, transportându-te pe neştiute, prin puterea unei savori sau a unei arome, într-un timp care se numeşte acum amintire.
Formă a comuniunii, element al darului către cei vii, dar şi către cei morţi, hrana este un vehicul care ne ajută să străbatem timpul, să înţelegem tradiţiile, să intuim continuităţile şi să ne pregătim pentru lumea ce va să fie.
Cunoaşterea unei comunităţi trece prin ritualul mesei zilnice, dar şi al bucatelor de sărbătoare sau de pomenire. Hrana leagă prietenii şi dezleagă limba către poveste, transformându-se dintr-o strictă necesitate fiziologică într-un semn al devenirii noastre, în funcţie de locul în care ne-am statornicit şi de întâlnirile care ne-au marcat existenţa.
