Floricele de porumb sau ce ronțăim la un pahar de bragă?

V-ați întrebat de ce ronțăim floricele când ne uităm la un film? Fie că stăm comod pe canapeaua din sufragerie, ori luăm loc pe un fotoliu într-o sală de cinema, floricelele sunt deja un „musai” pentru ca filmul să ne „pice” mai bine.

De unde vin, cum s-a descoperit că porumbul explodează, cui i-a dat prin cap să le introducă în sălile de cinema și de ce nu se consumă și la teatru sau operă?

Porumbul de floricele a început să fie cultivat acum 8.000 de ani (9.000 după alte surse), cele mai vechi grăunțe descoperite având aproximativ 5.600 ani. Multă vreme porumbul pentru floricele a fost folosit drept combustibil de foc. Abia pe la începutul secolului al XIX-lea porumbul pentru floricele a fost adus în America de Nord, copt și consumat sub formă de floricele. În sălile de cinema și-a făcut apariția treptat, pe măsură ce acestea își pierdeau din fastul burghez, iar filmele deveneau accesibile si claselor sociale mai puțin elevate (apariția filmului cu sonor a jucat un rol important, pentru că putea fi urmărit și de cei ce nu știau să citească).

Ascunzându-se mai întâi pe sub paltonul spectatorilor, punga cu pop-corn și-a ocupat locul în fața marelui ecran odată cu criza din 1929 din America, atunci când proprietarii sălilor de cinema și-au dat seama că afacerea lor putea fi salvată prin vânzarea de floricele. În plus, deveneau și un bun „cârlig” pentru clienții ce se lăsau ademeniți de mirosul ce inunda strada.

Astăzi, în mai toată lumea, floricelele sunt asociate cu urmărirea unui film, indiferent dacă acesta rulează la cinema sau la televizor.

În România, semințele de floarea soarelui însoțeau, în trecut, vizionarea filmelor. În fața sălilor de cinema existau „sunflower seeds dispenser” (adică țigănci cu o pungă cu semințe într-o mână și o cutiuță de medicamente în cealaltă care reprezenta măsura „de-un leu”), iar după fiecare rulare de film, exista o pauză destul de mare în care femeile de serviciu adunau fărașe întregi de coji de sub scaune. Nu cred că a existat o luptă a semințelor cu floricelele; cele din urmă le-au înlocuit pe primele mai întâi timid în sălile vechi ale orașului, apoi ferm și deplin în noile săli ale mall-urilor.
Putem spune că obiceiul de a mânca floricele la film este tradițional? Poate, însă nu cred că cei ce urmăresc un film cu o pungă de pop-corn în mână își pun astfel problema.

Pentru mai multe detalii socio-istorice despre consumul de floricele, vă recomand cartea lui Andrew F. Smith, „Popped Culture: A Social History of Popcorn in America”.

Un week-end minunat să aveți și să vă iasă în cale numai filme bune!